marți, 9 martie 2010
Critică inofensivă
Mă amuză însă, sau cel puţin cred că mă amuză, toată forfota creată pretutindeni. Valuri… ce spun valuri, tsunamiuri de mulţime ce dau năvală în feluritele florării, fie ele sofisticate, obişnuite sau pur şi simplu bucheţele în cutii de carton la colţul supermarketului. Nu contează, flori să fie, dar nu numai, nici magazinele de suveniruri si alte cadouaşe nu o duc deloc rău… Din contră!
Ideea este că toată lumea doreşte să impresioneze sau să işi arate dragostea, fie recunoştinţa, respectul sau pur şi simplu să îşi îndeplinească „obligaţia”. Prilejul adus de aceste două zile îi face pe oameni să îşi aducă aminte de persoane pe care le-au neglijat de-a lungul întregului an. Este un lucru bun, întradevăr. Este frumos să vezi atâtea flori pompos împachetate într-o singură săptămână, câte nu vezi în două luni… sau şi mai bine de atât.
Ceea ce nu îmi place este că totul îşi pierde din tradiţie, din sensul iniţial. Am căzut într-un sentiment de păsare colectivă şi de scurtă durată, adică de aproximativ o săptămână. Vrem să pară că ne aducem aminte de mame, de bunici, mătuşi, verişoare şi surori, de iubită, de prietene şi colege, de profesoare. Facem asta dintr-un anume soi de obligaţie şi nu pentru că aşa simţim noi.
Pentru ca un dar oferit cu prilejul unei sărbători să poată fi un dar oferit cu bucurie în suflet, cu căldură în fiinţa noastră, trebuie mai întâi să inţelegem respectiva sărbătoare, ceea ce este greu. Asta deoarece luăm totul aşa cum ni se dă. Poftim întâi martie! Ce este aia? Du-te şi cumpără mărţişoare fetelor! Câţi dintre toţi cei ce aleargă cu buchete în mână pe parcursul acestor zile au citit măcar o dată ceva despre istoricul acestei sărbători?
Cadourile acestea nu sunt de la noi şi nu reprezintă ceva special. Sau oricum nu reprezintă ceva pe atât de special pe cât ar trebui. Pune mâna pe telefon chiar acum şi sună-ţi mama! Spune-i cât de mult apreciezi tot ceea ce a făcut pentru tine de-a lungul vieţii sale şi spune-i că îi vei fi recunoscător pentru totdeauna! Spune-i că o iubeşti! Eu cred că se va bucura mult mai mult decât s-a bucurat când i-ai dus acele flori pe opt martie. Dacă nu ai făcut-o, nu o suna ca să te scuzi că nu ai avut timp să treci să o vizitezi şi să nu te scuzi nici atunci când o vei întâlni cu prima ocazie, nu vei face decât să arăţi că îţi pasă mai mult de sărbatoarea aia şi de obligaţiile pe care ea ţi le livrează, decât îţi pasă de o vizită venită din inimă, aşa cum ar trebui. Fă-ţi în schimb timp pentru asta acum, şi peste o lună şi şi în vară! Şi aşa să faci mereu, frecvent! Vizitează-ţi părinţii, bunicii, rudele şi persoanele la care ţii! Asta ar însemna cu adevărat mult!
duminică, 14 februarie 2010
Sărmanii!
Găsim mulţi oameni sărmani în jurul nostru. Despre unii se poate spune că şi-au băut viaţa. Pentru alţii munca nu a existat, s-au mulţumit să ceară. Unii au căzut în patima jocurilor de noroc, iar scara le-a fost luată. Toţi au o poveste, însă nu toţi sunt vinovaţi.
Citesc pe chipul neplecat al unora o tristeţe de neînchipuit şi totuşi, şi-au păstrat demnitatea, au rămas în picioare şi nu au renunţat. Puterea pe care o văd în ei mă face să mă simt slab. Mă cutremură faptul că nu au pe nimeni şi mă zguduie gândul că poate nu poartă nici o vină. Deşi nu mai au aproape nimic, au rămas cu lucruri importante. Aş vrea să iau de la cei care au posibilităţi şi oportunităţi incomparabile cu ale lor şi să le dăruiesc. Aş vrea să iau de la mine şi să le ofer drept cadou. Credeţi-mă, în ochii lor poţi vedea cum caută să se bucure de ce le-a mai rămas în viaţă… Doar ei ştiu cum mai pot face asta.
Şi mă întreb ce este de fapt tristeţea? Mă supăr şi înjur când scap un pahar cu apă pe jos sau mă enervez când cineva insistă cu telefoanele asupra mea. Când te gândeşti că omul respectiv poate nu are de unde să bea un pahar cu apă, iar uneori poate că zilele trec pe lângă el fără ca nimeni să îi vorbeasca sau chiar să nu îl bage în seamă. Cât de multe ar trebui să avem în viaţă ca să fim mulţumiţi? Câte trebuie să primim ca să fim recunoscători? De cât este nevoie pentru a aprecia? Cât este de ajuns pentru a putea spune că suntem fericiţi?
Ne pasă? Suntem nepăsători! Pentru unii o cutie mică poate însemna mai mult decât înseamnă pentru noi un camion întreg. Cu ce ne-am ales până acum şi cu ce ne vom alege de acum înainte? Ce contează cu adevărat pentru noi? Cu ce avem de gând să rămânem?
Vorbesc foarte serios când spun că există oameni care ar merita mult mai mult decât au, dar am uitat de ei. Ei însă nu au uitat să spere. Doamne, poartă-le de grijă, căci pe noi ne orbeşte păcatul!
duminică, 15 noiembrie 2009
Două zeci şi doi de ani de la revolta „stegarilor”
Protestatarii au primit în urma acţiunilor întreprinse pedepse cu închisoarea. În ciuda cererilor de condamnare la moarte a protestatarilor din partea reprezentanţilor autorităţilor comuniste, cele mai mari pedepse au fost de trei ani şi au fost acordate pentru patru dintre muncitorii care s-au ocupat de organizarea coloanelor de manifestanţi: Gheorghe Duduc, Florin Mutihac, Aurică Geneti şi Sommerauer Werner.
De două zeci de ani, braşovenii nu au uitat niciodată de sacrificiul muncitorilor de la uzina „Steagul Roşu”.
joi, 12 noiembrie 2009
„Târgul Internaţional de Veşminte, Icoane, Cărţi şi Obiecte Bisericeşti”
„TOB este o expoziţie cu vânzare de unde preoţii şi enoriaşii pot cumpara şi contracta cele ce sunt necesare pentru ei şi bisericile pe care le păstoresc.”
Acum stau şi mă întreb ce înseamnă cuvântul „necesar” pentru aceşti indivizi? Vă întreb ceva şi pe voi: credeţi că sunt necesare bisericilor astfel de obiecte? Poate pe viitor angajăm la biserici câte un „cuvios DJ” care să ne „mixeze ritmurile de clopot şi toacă” şi slujbele. Aducem mai mulţi în cazul sărbătorilor mari. Poate este cazul să organizăm o paradă de modă cu haine bisericeşti (asta nu m-aş mira prea tare să se fi întâmplat deja). Ar fi frumos să organizăm chiar şi un concurs de „Mister Preot” sau „Miss Măicuţă”. Sau chiar pe amândouă! Imediat s-ar putea ca lumea să aprindă petreceri în loc de lumânări. O fac mulţi deja, dar încă nu în biserici. Haideţi să rupem liniştea şi calmul sufletesc al lăcaşurilor de cult, să le integrăm cu totul în lumea cotidiană şi să le transformăm într-o ramură a comerţului şi implicit a economiei! Haideţi să privatizăm bisericile!
Nu, asta este deja exagerat şi inutil! Biserica nu este o temă de dezvoltare a tehnologiei şi trebuie să rămână Casa Domnului, în care venim să vorbim cu El. Nu avem nevoie de microfon pentru ca Dumnezeu să ne audă. Mie nu mi se pare normal. Voi nu aveţi aceeaşi opinie?
Închei cu o legătură şi cu un mic citat ce mie mi se pare sugestiv şi potrivit: vom ajunge „să ne rugăm la printuri digitale cu Iisus”! (Cheloo, Paraziţii)
duminică, 18 octombrie 2009
Rulmentul Braşov la un pas de faliment
Ce să faci… Acestea sunt urmări ale crizei financiare. Este păcat de acest club, actualmente Rulmentul fiind vicecampioana ţării. O echipă de Champions League în pragul falimentului. Sau… poate că dincolo de criză, există un lucru care dacă nu ar fi fost aşa, criza ar fi fost o simplă rafală de vânt mai puternică, dar nu destul într-atât încât să răstoarne acest mare club. Spectatorii… Vine lumea la meci?... Cu regăsire directă în vorba ‘ceea: „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul.”, vă voi povesti o discuţie pe care am auzit-o în autobuz, între doi oameni simpli, muncitori ce mergeau acasă de la lucru.
Unul din ei se apuca să povestească: „Ţin minte când m-am întalnit cu Titi.” (numele este dat în mod întâmplător întrucât nu l-am reţinut) „Şi mi-a zis să mergem la meci, la fete, la handbal. Şi l-am întrebat dacă mai găsim bilete. Mi-a spus să dea un telefon că poate ne bagă o cunoştinţă de-a lui acolo. A sunat, dar cică nu putea, că era nevoie să îi fi zis mai din timp. Până la urmă am căzut de acord că mai bine bem ceva decât să cumpărăm bilete.”
Celălalt aprobă şi afirmă că şi el a vrut o data să meargă la meci şi tot aşa, nu mai putea să „îl bage” o cunoştinţă. Şi s-au gândit ei că mai bine cumpără ceva de băut şi se uită la televizor că e mai ieftin aşa.
Apoi au început amândoi să se plângă de situaţia echipei. Că jucătoarele sunt pe cale să plece, că Doru Florescu (patronul echipei noastre de sub Tâmpa) nu a făcut decât să prelungească agonia, că echipa oricum avea să dea faliment, câte şi necâte…
Păi cum mama măsi-i să nu se afle echipa în situaţia în care se află din moment ce voi idioţilor preferaţi să intraţi la meci moca sau deloc. Cât costă un bilet? Ştiţi? Eu unul nu am auzit să coste mai mult de 15 lei. E o echipă de Champions League, o echipă de talie mondială. Dacă nici pentru asta nu merită sa dai nişte amărâţi de 15 lei, pentru ce spectacol sportiv mai merită?! Nu zic că toţi ce nu merg la meci sunt vinovaţi, poate că unii întradevăr nu au bani, sau ştiu eu ce… Dar să preferi băutura în locul unui meci şi apoi să fi într-atât de inconştient încât să te miri şi să te întrebi de ce dă echipa faliment?! Penibil… Ruşine!
Unii poate nu ştiu că în alte ţări, de exemplu în Olanda, meciurile nu se dau la televizor decât contra unor sume mari, mai mari decât costul biletelor de intrare în arenă, care nici ele nu sunt foarte ieftine. Poate că unii nu ştiu că un bilet la un meci al lui Chelsea costă echivalentul a 200 de lei. Şi Stamford Bridge e aproape plin la fiecare meci… Şi are puţin mai mult de 42.000 de locuri, 42.055 mai exact! Am dat exemple din fotbal pentru că îl cunosc mai bine… Este chiar păcat de echipa asta a noastră, de Rulmentul Braşov, o echipă de care putem fi mândri nu doar noi braşovenii, ci întreaga ţară, toţi românii. Doamne ajută, echipa merită sprijinul nostru şi al Tău!
marți, 6 octombrie 2009
Al tău
Norul alb între gri nori.
Eşti apusul de tristeţe,
Răsăritul de fiori.
Eşti oceanul din deşerturi,
Apa mea din secetă,
Floarea mea de fericire
‘n-ofilirea veşnică.
Tu eşti pumnul de iubire
Pe care vreau s-o înghit,
Lacătul liniştii mele
Cu care vreau să mă-nchid.
Eşti persoana ce-mi dă aripi
Şi mă duce-n braţe-n zbor,
Un pretext adus trăirii
Şi motivul să nu mor.
Nu-ţi dau luna de pe cer,
Nici nu cred că ţi-ar plăcea.
N-avem loc de ea în casă,
Nici nu cred că vom avea.
Ea e pentru noi acolo
Şi străluceşte de zor.
S-o privim pentru un zâmbet
Când n-om mai putea de dor!
Vreau să cred fără-ndoire
Că pentru tine e tot.
Eu îţi jur că eşti frumoasă,
Fără tine, ştiu, nu pot.
Uită tu de lumea asta
Şi iubeşte-mă de tot!
Fă ce vrei acum din mine,
Nu uita, sunt al tău tot!
Rareş-Glad Colomei
miercuri, 23 septembrie 2009
Simt
Întinse prin societate,
Văd idei preconcepute,
Cauzatoare de moarte.
Văd soare, şi luna,
Văd eclipse de nori,
Văd iadul, departe,
Şi doar flăcări în zori.
Aud şoapte, ce urlă,
Şi-s pline de mânie,
Aud paşi, noaptea,
Tropăind pe lânga mine.
Aud iarba, foşneşte,
Întreabă: „De ce?”,
Aud pomii, înţelepţii,
Cum răspund la orice.
Miros comploturi
Şi mă tem uneori,
Nu vreau să gust din apa
Celor lipsiţi de dor.
Simt sânge, pe buze,
Când îmi rostesc imnul,
Şi mă umplu de mândrie,
Când îmi ating drapelul.
Văd idei, de geniu,
Trântite la pământ,
Aud altele, poate mai bune,
Băgate în mormânt.
Văd îngeri, şi oameni,
Ce nu te lasă să-i ridici,
Mă tem să nu piară naţiunea,
Te implor să ne ajuţi!
Rareş-Glad Colomei
joi, 17 septembrie 2009
sâmbătă, 29 august 2009
Încep să văd alb-negru
Şi parcă mă dezbină
Şi-n zare-ncerc într-una să privesc,
Dar parcă totul se termină.
Nimic pe lume nu mă bucură
Şi nici nu mă atinge,
Simţul l-am pierdut deja
Şi nu simt că mă ninge.
Simt doar durerea, atunci când trebuie
Şi falsa plăcere,
Mă bucur că încă realizez
Că multe lucruri sunt efemere.
Mă simt ghidat de voia altcuiva,
Zadarnic încerc să evadez.
Totul se lasă greu pe poala mea,
Tremur şi deviez.
De calea ce tocmai mi-am propus-o,
Ce-n minte am adaugat-o,
Mă tem să nu îmi fie ştearsă.
Încă nu e, iat-o!
Îmi impun în sine
Să fac doar lucruri bune,
Să nu naufragiez pe-o insulă
A gândurilor nebune.
Vâslesc cu disperare,
Da-ncet să nu m-audă
Că mi-ar lua vâslele şi m-ar lăsa
Cu mintea nudă.
Cu bluza udă şi plină de sudoare
Ajung la mal, păşesc, nisipul doare,
Duios, încrezător, privesc spre soare,
Îngenunchiez şi spun o rugăciune, tare!
Urlu spre cer, cu mâinile împreunate,
Mi-e greu şi cer putere, să trec la fapte.
Sunt încrezător, însă ei îmi insuflă teamă,
Dar ştiu că pot înca să smulg din copacul fericirii o poamă.
Îmi închid ochii, îmi cer iertare,
Îi deschid, din nou uitându-mă spre soare.
De astă dată nu mă doare şi zâmbesc,
Mă ridic din genunchi şi spre uşă mă-ndrept.
E uşa firii şi-a adevărului profund,
Dar lacătul nefericirii încruntat o ţine-nchisă.
M-opresc din mers şi o privesc-ndelung
Şi văd de partea dreaptă o fereastră-ntredeschisă.
Alerg spre ea, cu mâna să o prind,
O văd cum se închide, văd speranţa murind.
Mai e timp să o salvez, cu mâna să o proptesc.
E prea târziu, s-a-nchis, nu mai pot nici să grăiesc!
Şi totuşi, nimic nu e pierdut,
Chiar şi valurile mi-o şoptesc.
Prin uşă ştiu că pot să trec,
De partea cealaltă s-ajung.
Mă-ntorc, mă-ncred în valuri,
Din nou privesc spre cer,
Din nou văd zâmbete de soare,
Din nou piedici de fier.
Confuz, mă zbat să nu cad pradă preauitării,
În subconştient mi se poartă un adevărat război.
Ei mintea-ncearcă să îmi controleze,
Dar nu mă las, nici nu mă voi!
Mă zbat şi reuşesc pentru-o secundă
De tot să îi ignor,
Dar iar 'i-aud după aceasta
Cum urlă toţi în cor.
Să renunţ, să cedez, să mă predau
Sunt ale lor soluţii,
Cum am mai spus: n-o să renunţ!
Voi rămâne treaz, precum bufniţa nopţii.
Mă ridic încă o dată în picioare
Şi uit complet de ei acum.
Încep s-alerg cu capu'-n faţă,
Asemenea unui berbec nebun.
Şi mă apropi tot mai mult de poartă
Şi parcă tot mai mare e,
Încep să urlu dintr-odată
Şi o lovesc din plin.
După furtuna sunetelor
Ce mintea-mi inundau acum o secundă,
Linişte se făcu,
Gălăgia deveni mută.
Culorile în faţă se preschimbă
În forme iluzorii
Menite să-mi dezmiardă ochii
Şi mă cuprind fiorii.
E pentru prima dată, în ultima perioadă
Când pot ca să clipesc
Fără să-mi pierd gândirea,
Să uit tot ce-mi doresc.
E un sentiment vechi
Şi totuşi nou,
Îmi amintesc că îl ştiam cândva
Şi-acum îl ştiu din nou.
Defapt am ştiut tot timpul,
Dar ei vor să n-o fac.
Vor să-mi impună respectul,
Să uit mai tot, să mă supun, să tac.
Şi asta nu doar mie,
Ci multora şi doare!
Există însă şi-o salvare,
Speranţa niciodată nu moare!
Şi niciodată nu vor avea cum să mă facă
Să uit totul şi să le mulţumesc,
Eu niciodată n-am să uit
Ceea ce cu adevărat iubesc!
Rareş-Glad Colomei
joi, 11 iunie 2009
Inspiraţie în preajma teracotei
E cald! Lângă ea e cald! Dacă nu ai grijă te poţi arde...
De ea te poţi rezema şi privi în gol şi în orice direcţie, fără să îţi deranjezi mintea cu nimic altceva. Ea te linişteşte, ea te sprijină, îţi poate da idei şi îndrumări, te poate relaxa. Ea îţi poate rosti, îţi poate recita, îţi poate şopti, îţi poate îngâna cântece, te poate adormi, te poate lăsa să-i dormi în poală... somn uşor, vise plăcute!
Îi poţi mulţumi, îi poţi vorbi, îţi poate vorbi înapoi. O poţi întreba, îţi poate răspunde. Îi poţi face cu ochiul, îi poţi face cu mâna, o poţi săruta, o poţi lua în braţe. Îi poţi scrie poeme de dragoste, îi poţi scoate limba fără să se supere. Îi poţi pune piedică, iar ea să înţeleagă.
Îi poţi zâmbi, făcând-o astfel să se bucure. Îţi poate zâmbi la rândul ei, bucurându-te şi tu de asemenea. O poţi bate uşor cu palma, o poţi gâdila, o poţi ciupi, o poţi muşca.
Te poate privi îndelung, te poate pătrunde cu ochii, poate vedea în tine dincolo de aparenţe, te poate crede, te poate convinge, poate avea încredere în tine. O poţi privi îndelung, o poţi pătrunde cu ochii, poţi vedea în ea dincolo de aparenţe, o poţi crede, o poţi convinge, poţi avea încredere în ea. Vă puteţi privi îndelung, vă puteţi pătrunde cu ochii unul pe celălalt, puteţi vedea în voi dincolo de aparenţe, vă puteţi crede reciproc, vă puteţi convinge unul pe altul, puteţi avea încredere unul în celălalt.
Ea este speranţă şi dragoste, oglindire şi muzică, ramă şi portret, culoare şi nuanţă, inspiraţie şi zâmbet, adevăr şi lumină. Vă puteţi îndrăgi, puteţi ţine unul la celălalt, mai puţin, mai mult, vă puteţi iubi! Poate fi o sobă... Dar poate fi mult mai mult decât atât!
Rareş-Glad Colomei
Acest text a apărut şi în revista Colegiului Naţional de Informatică „Grigore Moisil” - Braşov, revistă intitulată „Punctul pe Info”.
Cu ocazia primei postări doresc să adaug că am creat acest blog din dorinţa exprimării pe o nouă cale.



