Al tău

Eşti ilustra stea de noapte,
Norul alb între gri nori.
Eşti apusul de tristeţe,
Răsăritul de fiori.

Eşti oceanul din deşerturi,
Apa mea din secetă,
Floarea mea de fericire
‘n-ofilirea veşnică.

Tu eşti pumnul de iubire
Pe care vreau s-o înghit,
Lacătul liniştii mele
Cu care vreau să mă-nchid.

Eşti persoana ce-mi dă aripi
Şi mă duce-n braţe-n zbor,
Un pretext adus trăirii
Şi motivul să nu mor.

Nu-ţi dau luna de pe cer,
Nici nu cred că ţi-ar plăcea.
N-avem loc de ea în casă,
Nici nu cred că vom avea.

Ea e pentru noi acolo
Şi străluceşte de zor.
S-o privim pentru un zâmbet
Când n-om mai putea de dor!

Vreau să cred fără-ndoire
Că pentru tine e tot.
Eu îţi jur că eşti frumoasă,
Fără tine, ştiu, nu pot.

Uită tu de lumea asta
Şi iubeşte-mă de tot!
Fă ce vrei acum din mine,
Nu uita, sunt al tău tot!

Rareş-Glad Colomei

Simt

Văd şabloane, prea strâmte,
Întinse prin societate,

Văd idei preconcepute,
Cauzatoare de moarte.

Văd soare, şi luna,
Văd eclipse de nori,

Văd iadul, departe,
Şi doar flăcări în zori.

Aud şoapte, ce urlă,
Şi-s pline de mânie,

Aud paşi, noaptea,
Tropăind pe lânga mine.

Aud iarba, foşneşte,
Întreabă: „De ce?”,

Aud pomii, înţelepţii,
Cum răspund la orice.

Miros comploturi
Şi mă tem uneori,

Nu vreau să gust din apa
Celor lipsiţi de dor.

Simt sânge, pe buze,
Când îmi rostesc imnul,

Şi mă umplu de mândrie,
Când îmi ating drapelul.

Văd idei, de geniu,
Trântite la pământ,

Aud altele, poate mai bune,
Băgate în mormânt.

Văd îngeri, şi oameni,
Ce nu te lasă să-i ridici,

Mă tem să nu piară naţiunea,
Te implor să ne ajuţi!

Rareş-Glad Colomei

Încep să văd alb-negru

De fulgi de gheaţă mă lovesc
Şi parcă mă dezbină
Şi-n zare-ncerc într-una să privesc,
Dar parcă totul se termină.

Nimic pe lume nu mă bucură
Şi nici nu mă atinge,
Simţul l-am pierdut deja
Şi nu simt că mă ninge.

Simt doar durerea, atunci când trebuie
Şi falsa plăcere,
Mă bucur că încă realizez
Că multe lucruri sunt efemere.

Mă simt ghidat de voia altcuiva,
Zadarnic încerc să evadez.
Totul se lasă greu pe poala mea,
Tremur şi deviez.

De calea ce tocmai mi-am propus-o,
Ce-n minte am adaugat-o,
Mă tem să nu îmi fie ştearsă.
Încă nu e, iat-o!

Îmi impun în sine
Să fac doar lucruri bune,
Să nu naufragiez pe-o insulă
A gândurilor nebune.

Vâslesc cu disperare,
Da-ncet să nu m-audă
Că mi-ar lua vâslele şi m-ar lăsa
Cu mintea nudă.

Cu bluza udă şi plină de sudoare
Ajung la mal, păşesc, nisipul doare,
Duios, încrezător, privesc spre soare,
Îngenunchiez şi spun o rugăciune, tare!

Urlu spre cer, cu mâinile împreunate,
Mi-e greu şi cer putere, să trec la fapte.
Sunt încrezător, însă ei îmi insuflă teamă,
Dar ştiu că pot înca să smulg din copacul fericirii o poamă.

Îmi închid ochii, îmi cer iertare,
Îi deschid, din nou uitându-mă spre soare.
De astă dată nu mă doare şi zâmbesc,
Mă ridic din genunchi şi spre uşă mă-ndrept.

E uşa firii şi-a adevărului profund,
Dar lacătul nefericirii încruntat o ţine-nchisă.
M-opresc din mers şi o privesc-ndelung
Şi văd de partea dreaptă o fereastră-ntredeschisă.

Alerg spre ea, cu mâna să o prind,
O văd cum se închide, văd speranţa murind.
Mai e timp să o salvez, cu mâna să o proptesc.
E prea târziu, s-a-nchis, nu mai pot nici să grăiesc!

Şi totuşi, nimic nu e pierdut,
Chiar şi valurile mi-o şoptesc.
Prin uşă ştiu că pot să trec,
De partea cealaltă s-ajung.

Mă-ntorc, mă-ncred în valuri,
Din nou privesc spre cer,
Din nou văd zâmbete de soare,
Din nou piedici de fier.

Confuz, mă zbat să nu cad pradă preauitării,
În subconştient mi se poartă un adevărat război.
Ei mintea-ncearcă să îmi controleze,
Dar nu mă las, nici nu mă voi!

Mă zbat şi reuşesc pentru-o secundă
De tot să îi ignor,
Dar iar 'i-aud după aceasta
Cum urlă toţi în cor.

Să renunţ, să cedez, să mă predau
Sunt ale lor soluţii,
Cum am mai spus: n-o să renunţ!
Voi rămâne treaz, precum bufniţa nopţii.

Mă ridic încă o dată în picioare
Şi uit complet de ei acum.
Încep s-alerg cu capu'-n faţă,
Asemenea unui berbec nebun.

Şi mă apropi tot mai mult de poartă
Şi parcă tot mai mare e,
Încep să urlu dintr-odată
Şi o lovesc din plin.

După furtuna sunetelor
Ce mintea-mi inundau acum o secundă,
Linişte se făcu,
Gălăgia deveni mută.

Culorile în faţă se preschimbă
În forme iluzorii
Menite să-mi dezmiardă ochii
Şi mă cuprind fiorii.

E pentru prima dată, în ultima perioadă
Când pot ca să clipesc
Fără să-mi pierd gândirea,
Să uit tot ce-mi doresc.

E un sentiment vechi
Şi totuşi nou,
Îmi amintesc că îl ştiam cândva
Şi-acum îl ştiu din nou.

Defapt am ştiut tot timpul,
Dar ei vor să n-o fac.
Vor să-mi impună respectul,
Să uit mai tot, să mă supun, să tac.

Şi asta nu doar mie,
Ci multora şi doare!
Există însă şi-o salvare,
Speranţa niciodată nu moare!

Şi niciodată nu vor avea cum să mă facă
Să uit totul şi să le mulţumesc,
Eu niciodată n-am să uit
Ceea ce cu adevărat iubesc!

Rareş-Glad Colomei