Încep să văd alb-negru

De fulgi de gheaţă mă lovesc
Şi parcă mă dezbină
Şi-n zare-ncerc într-una să privesc,
Dar parcă totul se termină.

Nimic pe lume nu mă bucură
Şi nici nu mă atinge,
Simţul l-am pierdut deja
Şi nu simt că mă ninge.

Simt doar durerea, atunci când trebuie
Şi falsa plăcere,
Mă bucur că încă realizez
Că multe lucruri sunt efemere.

Mă simt ghidat de voia altcuiva,
Zadarnic încerc să evadez.
Totul se lasă greu pe poala mea,
Tremur şi deviez.

De calea ce tocmai mi-am propus-o,
Ce-n minte am adaugat-o,
Mă tem să nu îmi fie ştearsă.
Încă nu e, iat-o!

Îmi impun în sine
Să fac doar lucruri bune,
Să nu naufragiez pe-o insulă
A gândurilor nebune.

Vâslesc cu disperare,
Da-ncet să nu m-audă
Că mi-ar lua vâslele şi m-ar lăsa
Cu mintea nudă.

Cu bluza udă şi plină de sudoare
Ajung la mal, păşesc, nisipul doare,
Duios, încrezător, privesc spre soare,
Îngenunchiez şi spun o rugăciune, tare!

Urlu spre cer, cu mâinile împreunate,
Mi-e greu şi cer putere, să trec la fapte.
Sunt încrezător, însă ei îmi insuflă teamă,
Dar ştiu că pot înca să smulg din copacul fericirii o poamă.

Îmi închid ochii, îmi cer iertare,
Îi deschid, din nou uitându-mă spre soare.
De astă dată nu mă doare şi zâmbesc,
Mă ridic din genunchi şi spre uşă mă-ndrept.

E uşa firii şi-a adevărului profund,
Dar lacătul nefericirii încruntat o ţine-nchisă.
M-opresc din mers şi o privesc-ndelung
Şi văd de partea dreaptă o fereastră-ntredeschisă.

Alerg spre ea, cu mâna să o prind,
O văd cum se închide, văd speranţa murind.
Mai e timp să o salvez, cu mâna să o proptesc.
E prea târziu, s-a-nchis, nu mai pot nici să grăiesc!

Şi totuşi, nimic nu e pierdut,
Chiar şi valurile mi-o şoptesc.
Prin uşă ştiu că pot să trec,
De partea cealaltă s-ajung.

Mă-ntorc, mă-ncred în valuri,
Din nou privesc spre cer,
Din nou văd zâmbete de soare,
Din nou piedici de fier.

Confuz, mă zbat să nu cad pradă preauitării,
În subconştient mi se poartă un adevărat război.
Ei mintea-ncearcă să îmi controleze,
Dar nu mă las, nici nu mă voi!

Mă zbat şi reuşesc pentru-o secundă
De tot să îi ignor,
Dar iar 'i-aud după aceasta
Cum urlă toţi în cor.

Să renunţ, să cedez, să mă predau
Sunt ale lor soluţii,
Cum am mai spus: n-o să renunţ!
Voi rămâne treaz, precum bufniţa nopţii.

Mă ridic încă o dată în picioare
Şi uit complet de ei acum.
Încep s-alerg cu capu'-n faţă,
Asemenea unui berbec nebun.

Şi mă apropi tot mai mult de poartă
Şi parcă tot mai mare e,
Încep să urlu dintr-odată
Şi o lovesc din plin.

După furtuna sunetelor
Ce mintea-mi inundau acum o secundă,
Linişte se făcu,
Gălăgia deveni mută.

Culorile în faţă se preschimbă
În forme iluzorii
Menite să-mi dezmiardă ochii
Şi mă cuprind fiorii.

E pentru prima dată, în ultima perioadă
Când pot ca să clipesc
Fără să-mi pierd gândirea,
Să uit tot ce-mi doresc.

E un sentiment vechi
Şi totuşi nou,
Îmi amintesc că îl ştiam cândva
Şi-acum îl ştiu din nou.

Defapt am ştiut tot timpul,
Dar ei vor să n-o fac.
Vor să-mi impună respectul,
Să uit mai tot, să mă supun, să tac.

Şi asta nu doar mie,
Ci multora şi doare!
Există însă şi-o salvare,
Speranţa niciodată nu moare!

Şi niciodată nu vor avea cum să mă facă
Să uit totul şi să le mulţumesc,
Eu niciodată n-am să uit
Ceea ce cu adevărat iubesc!

Rareş-Glad Colomei