marți, 9 martie 2010

Critică inofensivă

Sărbătorile de pe întâi, respectiv opt mărţişor vor constitui subiectul scurtului articol, aici de faţă. Vreau doar să îmi împărtăşesc nevinovata părere cu voi. Consider aceste două zile ca fiind unele frumoase, nu sunt un „anti” al prezentelor sărbători ale femeii.

Mă amuză însă, sau cel puţin cred că mă amuză, toată forfota creată pretutindeni. Valuri… ce spun valuri, tsunamiuri de mulţime ce dau năvală în feluritele florării, fie ele sofisticate, obişnuite sau pur şi simplu bucheţele în cutii de carton la colţul supermarketului. Nu contează, flori să fie, dar nu numai, nici magazinele de suveniruri si alte cadouaşe nu o duc deloc rău… Din contră!

Ideea este că toată lumea doreşte să impresioneze sau să işi arate dragostea, fie recunoştinţa, respectul sau pur şi simplu să îşi îndeplinească „obligaţia”. Prilejul adus de aceste două zile îi face pe oameni să îşi aducă aminte de persoane pe care le-au neglijat de-a lungul întregului an. Este un lucru bun, întradevăr. Este frumos să vezi atâtea flori pompos împachetate într-o singură săptămână, câte nu vezi în două luni… sau şi mai bine de atât.

Ceea ce nu îmi place este că totul îşi pierde din tradiţie, din sensul iniţial. Am căzut într-un sentiment de păsare colectivă şi de scurtă durată, adică de aproximativ o săptămână. Vrem să pară că ne aducem aminte de mame, de bunici, mătuşi, verişoare şi surori, de iubită, de prietene şi colege, de profesoare. Facem asta dintr-un anume soi de obligaţie şi nu pentru că aşa simţim noi.

Pentru ca un dar oferit cu prilejul unei sărbători să poată fi un dar oferit cu bucurie în suflet, cu căldură în fiinţa noastră, trebuie mai întâi să inţelegem respectiva sărbătoare, ceea ce este greu. Asta deoarece luăm totul aşa cum ni se dă. Poftim întâi martie! Ce este aia? Du-te şi cumpără mărţişoare fetelor! Câţi dintre toţi cei ce aleargă cu buchete în mână pe parcursul acestor zile au citit măcar o dată ceva despre istoricul acestei sărbători?

Cadourile acestea nu sunt de la noi şi nu reprezintă ceva special. Sau oricum nu reprezintă ceva pe atât de special pe cât ar trebui. Pune mâna pe telefon chiar acum şi sună-ţi mama! Spune-i cât de mult apreciezi tot ceea ce a făcut pentru tine de-a lungul vieţii sale şi spune-i că îi vei fi recunoscător pentru totdeauna! Spune-i că o iubeşti! Eu cred că se va bucura mult mai mult decât s-a bucurat când i-ai dus acele flori pe opt martie. Dacă nu ai făcut-o, nu o suna ca să te scuzi că nu ai avut timp să treci să o vizitezi şi să nu te scuzi nici atunci când o vei întâlni cu prima ocazie, nu vei face decât să arăţi că îţi pasă mai mult de sărbatoarea aia şi de obligaţiile pe care ea ţi le livrează, decât îţi pasă de o vizită venită din inimă, aşa cum ar trebui. Fă-ţi în schimb timp pentru asta acum, şi peste o lună şi şi în vară! Şi aşa să faci mereu, frecvent! Vizitează-ţi părinţii, bunicii, rudele şi persoanele la care ţii! Asta ar însemna cu adevărat mult!

duminică, 14 februarie 2010

Sărmanii!

Te-ai întrebat vreodata ce vei face la vârsta bătrâneţii? Ai încercat să îţi imaginezi cum vei arăta atunci? Vei împărţi căminul cu alţi vârstnici, adăpostul îţi va fi un azil de bătrâni sau sfârşitul veacului ţi-l vei petrece sub acoperişul propriei odăi? Ţi-ai pus vreodată problema dacă vei avea un acoperiş în acea perioadă a vieţii? Te-ai gândit vreodată la toate astea? Îţi pasă de acestea?

Găsim mulţi oameni sărmani în jurul nostru. Despre unii se poate spune că şi-au băut viaţa. Pentru alţii munca nu a existat, s-au mulţumit să ceară. Unii au căzut în patima jocurilor de noroc, iar scara le-a fost luată. Toţi au o poveste, însă nu toţi sunt vinovaţi.

Citesc pe chipul neplecat al unora o tristeţe de neînchipuit şi totuşi, şi-au păstrat demnitatea, au rămas în picioare şi nu au renunţat. Puterea pe care o văd în ei mă face să mă simt slab. Mă cutremură faptul că nu au pe nimeni şi mă zguduie gândul că poate nu poartă nici o vină. Deşi nu mai au aproape nimic, au rămas cu lucruri importante. Aş vrea să iau de la cei care au posibilităţi şi oportunităţi incomparabile cu ale lor şi să le dăruiesc. Aş vrea să iau de la mine şi să le ofer drept cadou. Credeţi-mă, în ochii lor poţi vedea cum caută să se bucure de ce le-a mai rămas în viaţă… Doar ei ştiu cum mai pot face asta.

Şi mă întreb ce este de fapt tristeţea? Mă supăr şi înjur când scap un pahar cu apă pe jos sau mă enervez când cineva insistă cu telefoanele asupra mea. Când te gândeşti că omul respectiv poate nu are de unde să bea un pahar cu apă, iar uneori poate că zilele trec pe lângă el fără ca nimeni să îi vorbeasca sau chiar să nu îl bage în seamă. Cât de multe ar trebui să avem în viaţă ca să fim mulţumiţi? Câte trebuie să primim ca să fim recunoscători? De cât este nevoie pentru a aprecia? Cât este de ajuns pentru a putea spune că suntem fericiţi?

Ne pasă? Suntem nepăsători! Pentru unii o cutie mică poate însemna mai mult decât înseamnă pentru noi un camion întreg. Cu ce ne-am ales până acum şi cu ce ne vom alege de acum înainte? Ce contează cu adevărat pentru noi? Cu ce avem de gând să rămânem?

Vorbesc foarte serios când spun că există oameni care ar merita mult mai mult decât au, dar am uitat de ei. Ei însă nu au uitat să spere. Doamne, poartă-le de grijă, căci pe noi ne orbeşte păcatul!

Nodar Kumaritashvili

Odihneşte-l Doamne în pace!

Articol preluat

Video