Sărbătorile de pe întâi, respectiv opt mărţişor vor constitui subiectul scurtului articol, aici de faţă. Vreau doar să îmi împărtăşesc nevinovata părere cu voi. Consider aceste două zile ca fiind unele frumoase, nu sunt un „anti” al prezentelor sărbători ale femeii.
Mă amuză însă, sau cel puţin cred că mă amuză, toată forfota creată pretutindeni. Valuri… ce spun valuri, tsunamiuri de mulţime ce dau năvală în feluritele florării, fie ele sofisticate, obişnuite sau pur şi simplu bucheţele în cutii de carton la colţul supermarketului. Nu contează, flori să fie, dar nu numai, nici magazinele de suveniruri si alte cadouaşe nu o duc deloc rău… Din contră!
Ideea este că toată lumea doreşte să impresioneze sau să işi arate dragostea, fie recunoştinţa, respectul sau pur şi simplu să îşi îndeplinească „obligaţia”. Prilejul adus de aceste două zile îi face pe oameni să îşi aducă aminte de persoane pe care le-au neglijat de-a lungul întregului an. Este un lucru bun, întradevăr. Este frumos să vezi atâtea flori pompos împachetate într-o singură săptămână, câte nu vezi în două luni… sau şi mai bine de atât.
Ceea ce nu îmi place este că totul îşi pierde din tradiţie, din sensul iniţial. Am căzut într-un sentiment de păsare colectivă şi de scurtă durată, adică de aproximativ o săptămână. Vrem să pară că ne aducem aminte de mame, de bunici, mătuşi, verişoare şi surori, de iubită, de prietene şi colege, de profesoare. Facem asta dintr-un anume soi de obligaţie şi nu pentru că aşa simţim noi.
Pentru ca un dar oferit cu prilejul unei sărbători să poată fi un dar oferit cu bucurie în suflet, cu căldură în fiinţa noastră, trebuie mai întâi să inţelegem respectiva sărbătoare, ceea ce este greu. Asta deoarece luăm totul aşa cum ni se dă. Poftim întâi martie! Ce este aia? Du-te şi cumpără mărţişoare fetelor! Câţi dintre toţi cei ce aleargă cu buchete în mână pe parcursul acestor zile au citit măcar o dată ceva despre istoricul acestei sărbători?
Cadourile acestea nu sunt de la noi şi nu reprezintă ceva special. Sau oricum nu reprezintă ceva pe atât de special pe cât ar trebui. Pune mâna pe telefon chiar acum şi sună-ţi mama! Spune-i cât de mult apreciezi tot ceea ce a făcut pentru tine de-a lungul vieţii sale şi spune-i că îi vei fi recunoscător pentru totdeauna! Spune-i că o iubeşti! Eu cred că se va bucura mult mai mult decât s-a bucurat când i-ai dus acele flori pe opt martie. Dacă nu ai făcut-o, nu o suna ca să te scuzi că nu ai avut timp să treci să o vizitezi şi să nu te scuzi nici atunci când o vei întâlni cu prima ocazie, nu vei face decât să arăţi că îţi pasă mai mult de sărbatoarea aia şi de obligaţiile pe care ea ţi le livrează, decât îţi pasă de o vizită venită din inimă, aşa cum ar trebui. Fă-ţi în schimb timp pentru asta acum, şi peste o lună şi şi în vară! Şi aşa să faci mereu, frecvent! Vizitează-ţi părinţii, bunicii, rudele şi persoanele la care ţii! Asta ar însemna cu adevărat mult!
marți, 9 martie 2010
duminică, 14 februarie 2010
Sărmanii!
Te-ai întrebat vreodata ce vei face la vârsta bătrâneţii? Ai încercat să îţi imaginezi cum vei arăta atunci? Vei împărţi căminul cu alţi vârstnici, adăpostul îţi va fi un azil de bătrâni sau sfârşitul veacului ţi-l vei petrece sub acoperişul propriei odăi? Ţi-ai pus vreodată problema dacă vei avea un acoperiş în acea perioadă a vieţii? Te-ai gândit vreodată la toate astea? Îţi pasă de acestea?
Găsim mulţi oameni sărmani în jurul nostru. Despre unii se poate spune că şi-au băut viaţa. Pentru alţii munca nu a existat, s-au mulţumit să ceară. Unii au căzut în patima jocurilor de noroc, iar scara le-a fost luată. Toţi au o poveste, însă nu toţi sunt vinovaţi.
Citesc pe chipul neplecat al unora o tristeţe de neînchipuit şi totuşi, şi-au păstrat demnitatea, au rămas în picioare şi nu au renunţat. Puterea pe care o văd în ei mă face să mă simt slab. Mă cutremură faptul că nu au pe nimeni şi mă zguduie gândul că poate nu poartă nici o vină. Deşi nu mai au aproape nimic, au rămas cu lucruri importante. Aş vrea să iau de la cei care au posibilităţi şi oportunităţi incomparabile cu ale lor şi să le dăruiesc. Aş vrea să iau de la mine şi să le ofer drept cadou. Credeţi-mă, în ochii lor poţi vedea cum caută să se bucure de ce le-a mai rămas în viaţă… Doar ei ştiu cum mai pot face asta.
Şi mă întreb ce este de fapt tristeţea? Mă supăr şi înjur când scap un pahar cu apă pe jos sau mă enervez când cineva insistă cu telefoanele asupra mea. Când te gândeşti că omul respectiv poate nu are de unde să bea un pahar cu apă, iar uneori poate că zilele trec pe lângă el fără ca nimeni să îi vorbeasca sau chiar să nu îl bage în seamă. Cât de multe ar trebui să avem în viaţă ca să fim mulţumiţi? Câte trebuie să primim ca să fim recunoscători? De cât este nevoie pentru a aprecia? Cât este de ajuns pentru a putea spune că suntem fericiţi?
Ne pasă? Suntem nepăsători! Pentru unii o cutie mică poate însemna mai mult decât înseamnă pentru noi un camion întreg. Cu ce ne-am ales până acum şi cu ce ne vom alege de acum înainte? Ce contează cu adevărat pentru noi? Cu ce avem de gând să rămânem?
Vorbesc foarte serios când spun că există oameni care ar merita mult mai mult decât au, dar am uitat de ei. Ei însă nu au uitat să spere. Doamne, poartă-le de grijă, căci pe noi ne orbeşte păcatul!
Găsim mulţi oameni sărmani în jurul nostru. Despre unii se poate spune că şi-au băut viaţa. Pentru alţii munca nu a existat, s-au mulţumit să ceară. Unii au căzut în patima jocurilor de noroc, iar scara le-a fost luată. Toţi au o poveste, însă nu toţi sunt vinovaţi.
Citesc pe chipul neplecat al unora o tristeţe de neînchipuit şi totuşi, şi-au păstrat demnitatea, au rămas în picioare şi nu au renunţat. Puterea pe care o văd în ei mă face să mă simt slab. Mă cutremură faptul că nu au pe nimeni şi mă zguduie gândul că poate nu poartă nici o vină. Deşi nu mai au aproape nimic, au rămas cu lucruri importante. Aş vrea să iau de la cei care au posibilităţi şi oportunităţi incomparabile cu ale lor şi să le dăruiesc. Aş vrea să iau de la mine şi să le ofer drept cadou. Credeţi-mă, în ochii lor poţi vedea cum caută să se bucure de ce le-a mai rămas în viaţă… Doar ei ştiu cum mai pot face asta.
Şi mă întreb ce este de fapt tristeţea? Mă supăr şi înjur când scap un pahar cu apă pe jos sau mă enervez când cineva insistă cu telefoanele asupra mea. Când te gândeşti că omul respectiv poate nu are de unde să bea un pahar cu apă, iar uneori poate că zilele trec pe lângă el fără ca nimeni să îi vorbeasca sau chiar să nu îl bage în seamă. Cât de multe ar trebui să avem în viaţă ca să fim mulţumiţi? Câte trebuie să primim ca să fim recunoscători? De cât este nevoie pentru a aprecia? Cât este de ajuns pentru a putea spune că suntem fericiţi?
Ne pasă? Suntem nepăsători! Pentru unii o cutie mică poate însemna mai mult decât înseamnă pentru noi un camion întreg. Cu ce ne-am ales până acum şi cu ce ne vom alege de acum înainte? Ce contează cu adevărat pentru noi? Cu ce avem de gând să rămânem?
Vorbesc foarte serios când spun că există oameni care ar merita mult mai mult decât au, dar am uitat de ei. Ei însă nu au uitat să spere. Doamne, poartă-le de grijă, căci pe noi ne orbeşte păcatul!
duminică, 15 noiembrie 2009
Două zeci şi doi de ani de la revolta „stegarilor”
Braşovenii au participat în număr mare azi-dimineaţă la comemorarea celor ce au decedat pe parcursul celor două zeci şi doi de ani de la revolta muncitorilor din 15 noiembrie 1987. Această revoltă reprezintă de atunci în mod neîncetat primul strigăt al românilor împotriva regimului comunist. Preţul a fost paisprezece vieţi.
Protestatarii au primit în urma acţiunilor întreprinse pedepse cu închisoarea. În ciuda cererilor de condamnare la moarte a protestatarilor din partea reprezentanţilor autorităţilor comuniste, cele mai mari pedepse au fost de trei ani şi au fost acordate pentru patru dintre muncitorii care s-au ocupat de organizarea coloanelor de manifestanţi: Gheorghe Duduc, Florin Mutihac, Aurică Geneti şi Sommerauer Werner.
De două zeci de ani, braşovenii nu au uitat niciodată de sacrificiul muncitorilor de la uzina „Steagul Roşu”.
Protestatarii au primit în urma acţiunilor întreprinse pedepse cu închisoarea. În ciuda cererilor de condamnare la moarte a protestatarilor din partea reprezentanţilor autorităţilor comuniste, cele mai mari pedepse au fost de trei ani şi au fost acordate pentru patru dintre muncitorii care s-au ocupat de organizarea coloanelor de manifestanţi: Gheorghe Duduc, Florin Mutihac, Aurică Geneti şi Sommerauer Werner.
De două zeci de ani, braşovenii nu au uitat niciodată de sacrificiul muncitorilor de la uzina „Steagul Roşu”.
joi, 12 noiembrie 2009
„Târgul Internaţional de Veşminte, Icoane, Cărţi şi Obiecte Bisericeşti”
A fost şi la Cluj, în brumărel. Este acum la Iaşi între 12 şi 14 brumar 2009. Scopul este evident reuniunea producătorilor de obiecte bisericeşti. Dar ce obiecte! Clopote comandate electric, ceasuri ce se reglează prin satelit direct de la Frankfurt, toace electrice sau veşminte cu cristale Swarowski de o mie de euro sunt doar o parte din grozăviile pe care le putem întâlni la târg. Cred că deja lucrurile vorbesc de la sine.
„TOB este o expoziţie cu vânzare de unde preoţii şi enoriaşii pot cumpara şi contracta cele ce sunt necesare pentru ei şi bisericile pe care le păstoresc.”
Acum stau şi mă întreb ce înseamnă cuvântul „necesar” pentru aceşti indivizi? Vă întreb ceva şi pe voi: credeţi că sunt necesare bisericilor astfel de obiecte? Poate pe viitor angajăm la biserici câte un „cuvios DJ” care să ne „mixeze ritmurile de clopot şi toacă” şi slujbele. Aducem mai mulţi în cazul sărbătorilor mari. Poate este cazul să organizăm o paradă de modă cu haine bisericeşti (asta nu m-aş mira prea tare să se fi întâmplat deja). Ar fi frumos să organizăm chiar şi un concurs de „Mister Preot” sau „Miss Măicuţă”. Sau chiar pe amândouă! Imediat s-ar putea ca lumea să aprindă petreceri în loc de lumânări. O fac mulţi deja, dar încă nu în biserici. Haideţi să rupem liniştea şi calmul sufletesc al lăcaşurilor de cult, să le integrăm cu totul în lumea cotidiană şi să le transformăm într-o ramură a comerţului şi implicit a economiei! Haideţi să privatizăm bisericile!
Nu, asta este deja exagerat şi inutil! Biserica nu este o temă de dezvoltare a tehnologiei şi trebuie să rămână Casa Domnului, în care venim să vorbim cu El. Nu avem nevoie de microfon pentru ca Dumnezeu să ne audă. Mie nu mi se pare normal. Voi nu aveţi aceeaşi opinie?
Închei cu o legătură şi cu un mic citat ce mie mi se pare sugestiv şi potrivit: vom ajunge „să ne rugăm la printuri digitale cu Iisus”! (Cheloo, Paraziţii)
„TOB este o expoziţie cu vânzare de unde preoţii şi enoriaşii pot cumpara şi contracta cele ce sunt necesare pentru ei şi bisericile pe care le păstoresc.”
Acum stau şi mă întreb ce înseamnă cuvântul „necesar” pentru aceşti indivizi? Vă întreb ceva şi pe voi: credeţi că sunt necesare bisericilor astfel de obiecte? Poate pe viitor angajăm la biserici câte un „cuvios DJ” care să ne „mixeze ritmurile de clopot şi toacă” şi slujbele. Aducem mai mulţi în cazul sărbătorilor mari. Poate este cazul să organizăm o paradă de modă cu haine bisericeşti (asta nu m-aş mira prea tare să se fi întâmplat deja). Ar fi frumos să organizăm chiar şi un concurs de „Mister Preot” sau „Miss Măicuţă”. Sau chiar pe amândouă! Imediat s-ar putea ca lumea să aprindă petreceri în loc de lumânări. O fac mulţi deja, dar încă nu în biserici. Haideţi să rupem liniştea şi calmul sufletesc al lăcaşurilor de cult, să le integrăm cu totul în lumea cotidiană şi să le transformăm într-o ramură a comerţului şi implicit a economiei! Haideţi să privatizăm bisericile!
Nu, asta este deja exagerat şi inutil! Biserica nu este o temă de dezvoltare a tehnologiei şi trebuie să rămână Casa Domnului, în care venim să vorbim cu El. Nu avem nevoie de microfon pentru ca Dumnezeu să ne audă. Mie nu mi se pare normal. Voi nu aveţi aceeaşi opinie?
Închei cu o legătură şi cu un mic citat ce mie mi se pare sugestiv şi potrivit: vom ajunge „să ne rugăm la printuri digitale cu Iisus”! (Cheloo, Paraziţii)
duminică, 18 octombrie 2009
Rulmentul Braşov la un pas de faliment
Situaţia este tot mai delicată. Numeroase jucătoare de la Rulmentul Braşov, sau C.S. Urban Braşov (cam tot aia…), au de primit restanţe de la club. În cazul neachitării pe deplin a salarilor, fetele vor deveni uşor, uşor libere de contract. Începând cu 14 octombrie, Alina Sordoc este deja liberă de contract.
Ce să faci… Acestea sunt urmări ale crizei financiare. Este păcat de acest club, actualmente Rulmentul fiind vicecampioana ţării. O echipă de Champions League în pragul falimentului. Sau… poate că dincolo de criză, există un lucru care dacă nu ar fi fost aşa, criza ar fi fost o simplă rafală de vânt mai puternică, dar nu destul într-atât încât să răstoarne acest mare club. Spectatorii… Vine lumea la meci?... Cu regăsire directă în vorba ‘ceea: „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul.”, vă voi povesti o discuţie pe care am auzit-o în autobuz, între doi oameni simpli, muncitori ce mergeau acasă de la lucru.
Unul din ei se apuca să povestească: „Ţin minte când m-am întalnit cu Titi.” (numele este dat în mod întâmplător întrucât nu l-am reţinut) „Şi mi-a zis să mergem la meci, la fete, la handbal. Şi l-am întrebat dacă mai găsim bilete. Mi-a spus să dea un telefon că poate ne bagă o cunoştinţă de-a lui acolo. A sunat, dar cică nu putea, că era nevoie să îi fi zis mai din timp. Până la urmă am căzut de acord că mai bine bem ceva decât să cumpărăm bilete.”
Celălalt aprobă şi afirmă că şi el a vrut o data să meargă la meci şi tot aşa, nu mai putea să „îl bage” o cunoştinţă. Şi s-au gândit ei că mai bine cumpără ceva de băut şi se uită la televizor că e mai ieftin aşa.
Apoi au început amândoi să se plângă de situaţia echipei. Că jucătoarele sunt pe cale să plece, că Doru Florescu (patronul echipei noastre de sub Tâmpa) nu a făcut decât să prelungească agonia, că echipa oricum avea să dea faliment, câte şi necâte…
Păi cum mama măsi-i să nu se afle echipa în situaţia în care se află din moment ce voi idioţilor preferaţi să intraţi la meci moca sau deloc. Cât costă un bilet? Ştiţi? Eu unul nu am auzit să coste mai mult de 15 lei. E o echipă de Champions League, o echipă de talie mondială. Dacă nici pentru asta nu merită sa dai nişte amărâţi de 15 lei, pentru ce spectacol sportiv mai merită?! Nu zic că toţi ce nu merg la meci sunt vinovaţi, poate că unii întradevăr nu au bani, sau ştiu eu ce… Dar să preferi băutura în locul unui meci şi apoi să fi într-atât de inconştient încât să te miri şi să te întrebi de ce dă echipa faliment?! Penibil… Ruşine!
Unii poate nu ştiu că în alte ţări, de exemplu în Olanda, meciurile nu se dau la televizor decât contra unor sume mari, mai mari decât costul biletelor de intrare în arenă, care nici ele nu sunt foarte ieftine. Poate că unii nu ştiu că un bilet la un meci al lui Chelsea costă echivalentul a 200 de lei. Şi Stamford Bridge e aproape plin la fiecare meci… Şi are puţin mai mult de 42.000 de locuri, 42.055 mai exact! Am dat exemple din fotbal pentru că îl cunosc mai bine… Este chiar păcat de echipa asta a noastră, de Rulmentul Braşov, o echipă de care putem fi mândri nu doar noi braşovenii, ci întreaga ţară, toţi românii. Doamne ajută, echipa merită sprijinul nostru şi al Tău!
Ce să faci… Acestea sunt urmări ale crizei financiare. Este păcat de acest club, actualmente Rulmentul fiind vicecampioana ţării. O echipă de Champions League în pragul falimentului. Sau… poate că dincolo de criză, există un lucru care dacă nu ar fi fost aşa, criza ar fi fost o simplă rafală de vânt mai puternică, dar nu destul într-atât încât să răstoarne acest mare club. Spectatorii… Vine lumea la meci?... Cu regăsire directă în vorba ‘ceea: „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul.”, vă voi povesti o discuţie pe care am auzit-o în autobuz, între doi oameni simpli, muncitori ce mergeau acasă de la lucru.
Unul din ei se apuca să povestească: „Ţin minte când m-am întalnit cu Titi.” (numele este dat în mod întâmplător întrucât nu l-am reţinut) „Şi mi-a zis să mergem la meci, la fete, la handbal. Şi l-am întrebat dacă mai găsim bilete. Mi-a spus să dea un telefon că poate ne bagă o cunoştinţă de-a lui acolo. A sunat, dar cică nu putea, că era nevoie să îi fi zis mai din timp. Până la urmă am căzut de acord că mai bine bem ceva decât să cumpărăm bilete.”
Celălalt aprobă şi afirmă că şi el a vrut o data să meargă la meci şi tot aşa, nu mai putea să „îl bage” o cunoştinţă. Şi s-au gândit ei că mai bine cumpără ceva de băut şi se uită la televizor că e mai ieftin aşa.
Apoi au început amândoi să se plângă de situaţia echipei. Că jucătoarele sunt pe cale să plece, că Doru Florescu (patronul echipei noastre de sub Tâmpa) nu a făcut decât să prelungească agonia, că echipa oricum avea să dea faliment, câte şi necâte…
Păi cum mama măsi-i să nu se afle echipa în situaţia în care se află din moment ce voi idioţilor preferaţi să intraţi la meci moca sau deloc. Cât costă un bilet? Ştiţi? Eu unul nu am auzit să coste mai mult de 15 lei. E o echipă de Champions League, o echipă de talie mondială. Dacă nici pentru asta nu merită sa dai nişte amărâţi de 15 lei, pentru ce spectacol sportiv mai merită?! Nu zic că toţi ce nu merg la meci sunt vinovaţi, poate că unii întradevăr nu au bani, sau ştiu eu ce… Dar să preferi băutura în locul unui meci şi apoi să fi într-atât de inconştient încât să te miri şi să te întrebi de ce dă echipa faliment?! Penibil… Ruşine!
Unii poate nu ştiu că în alte ţări, de exemplu în Olanda, meciurile nu se dau la televizor decât contra unor sume mari, mai mari decât costul biletelor de intrare în arenă, care nici ele nu sunt foarte ieftine. Poate că unii nu ştiu că un bilet la un meci al lui Chelsea costă echivalentul a 200 de lei. Şi Stamford Bridge e aproape plin la fiecare meci… Şi are puţin mai mult de 42.000 de locuri, 42.055 mai exact! Am dat exemple din fotbal pentru că îl cunosc mai bine… Este chiar păcat de echipa asta a noastră, de Rulmentul Braşov, o echipă de care putem fi mândri nu doar noi braşovenii, ci întreaga ţară, toţi românii. Doamne ajută, echipa merită sprijinul nostru şi al Tău!
marți, 6 octombrie 2009
Luna mea
Lumina lunii şi unda şoaptelor ce-mi cutremură oceanul vieţii,
De-acum pururea învălurit...
La mulţi ani!
De-acum pururea învălurit...
La mulţi ani!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
